Gandacelul si Zambila [povestea Alinei]

Doar de un zâmbet avea nevoie micul nostru gândăcel pentru a se trezi din somn, un zâmbet scump si drag pe care el îl simţea din cele mai îndepărtate depărtări, zâmbetul ei, al celei mai frumoase zambile si cea mai rara de pe întreg pământul, zambila verde. El nu o văzuse niciodata, dar ştia ca ea traia, o visase in fiece zi a vieţii sale si pentru el, a visa, era echivalent cu a stii ca exista cu adevărat. De multe ori însă, visele lui erau ciudate, o vedea pe zambila verde ca pe o prinţesa ce era ţinuta împotriva voinţei sale, într-un castel frate si sora cu marginea pământului, un castel uitat, pe un munte fără nume, într-o camera plina de vineţeala coşmarurilor, prea urată pentru aşa frumuseţe plăpânda precum prinţesa, o camera plina de păienjeni slinoşi ce dorea doar sa profite de biata fiinţa, si atunci, gândăcelul, se trezea speriat si îşi imagina fel si fel de planuri pentru salvarea ei...Dar niciodată nu pleca in căutarea prinţesei, speriat fiind de iarna veşnica ce-l înconjura. Si aşa, trecură zile, trecură luni si iarna tot nu înceta sa dispară, iar gândăcelul nostru mic si trist se ascundea din ce in ce mai adânc in peşteră întunecoasa unde-si făcuse un cuibuşor micuţ lângă un ţurţure de gheata...Pana când...Soare. Lumina. Vrăbiuţe ce cântau coruri minunate! Primăvara... Gândăcelul adormit, trezit de gălăgia de afară, începe sa zâmbească atât de dulce si frumos, lacrimi de fericire sa-i curgă pe obrăjiorii lui micuţi si aleargă. Aleargă zi si noapte, noapte si zi, fără oprire pana la ea.

O găseşte.
O salvează.
O iubeşte.
Ea-l saruta.
Se căsătoresc.

Noapte bună!